Reforma invatamantului-o perspectiva istorica 1864-1944

DESCRIERE

Cartea de faţă dezvoltă o temă vastă şi complexă, reforma învăţământului, chiar dacă prin subtitlu a introdus o delimitare metodologică – o perspectivă istorică având în vedere ceea ce s-a proiectat şi realizat în România, de la 1864 până în 1944. Este o încercare de mare dificultate care are la origini o teză de doctorat (intitulată Reformele din învăţământul românesc în perioada 1864 – 1944. Analiza lor din perspectiva gândirii pedagogice şi a legislaţiei şcolare, conducător ştiinţific prof. univ. dr. Ion Gh. Stanciu), care s-a bucurat de o foarte bună apreciere la susţinerea ei în Catedra de pedagogie a Universităţii Bucureşti.
Structura cărţii, bibliografia apreciabilă – prelucrată prin analize de text, pleacă de la surse originale. Partea I a cărţii (Probleme teoretice şi metodologice privind reforma învăţământului) asigură definirea conceptului de reformă a învăţământului dar şi premisele metodologice necesare în abordarea istorică a educaţiei. În plan conceptual sunt evidenţiate atât fundamentele filozofico-pedagogice ale unui tip de schimbare educaţională superioară, care este reforma învăţământului, cât şi importanţa modelului propus de UNESCO. În analiza istorică propusă de autoare sunt prezentate date semnificative, sunt realizate conexiuni utile, sunt schiţate linii metodologice necesare pentru a putea urmări, în mod coerent, evoluţia învăţământului românesc de-a lungul a opt decenii marcate de evenimente deosebit de importante, reflectate şi în plan pedagogic: Unirea Principatelor, Independenţa României, Marea Unire din 1918. În mod implicit, prin apelul la strategia de cercetare istorică sincronică-diacronică, autoarea demonstrează că domeniul prea puţin frecventat al evoluţiei învăţământului românesc şi al teoriei pedagogice din ţara noastră rămâne deschis contribuţiilor şi cercetării. În aceeaşi măsură se confirmă şi axioma perspectivei educaţiei conform căreia nu are viitor sistemul de învăţământ care nu are trecut sau care nu-şi pune în valoare trecutul. Revenind la Partea I a cărţii, se remarcă în mod deosebit subcapitolul despre „Fundamentele pedagogico-filozofice angajate în proiectarea şi realizarea oricărei reforme a învăţământului”. La acest nivel se asigură deschiderea faţă de problematica reformei lansată în ultimii ani în România, a cărei continuitate presupune raportarea la modelul propus de UNESCO printr-o metodologie care s-a bucurat de contribuţiile mai multor ţări. Consecinţele acestui model sunt semnalate în subcapitolul referitor la „Evoluţia reformelor învăţământului după 1990”. Cel de-al doilea capitol, inclus în Partea I a cărţii, se ocupă de metodologia cercetării istorice aplicabilă la nivelul pedagogiei. Se are în vedere metoda sincronică şi metoda diacronică, la care se adaugă analiza din perspectiva pedagogiei comparate. Toate contribuie la aprofundarea analizei prin avansarea unor criterii de clasificare a reformelor care vor fi valorificate pe tot parcursul cărţii.
Partea a II-a a cărţii este consacrată „Reformelor învăţământului în perioada 1864 – 1918”. În capitolul III este tratată problema premiselor create pentru formarea sistemului naţional de învăţământ din România. Determinantă este Legea asupra instrucţiunii din 1864. În continuare, capitolul al IV-lea este consacrat contribuţiilor aduse de C.Dimitrescu-Iaşi şi Spiru Haret la constituirea sistemului naţional de învăţământ din România.
Partea a III-a a cărţii, cea mai întinsă, are ca obiectiv „Reformele învăţământului în perioada 1918 – 1944”. Plecând de la noul context istorico-pedagogic creat de Marea Unire de la 1 decembrie 1918, autoarea se ocupă atât de gândirea pedagogică dezvoltată de nume consacrate (G. G. Antonescu, Ştefan Bârsănescu etc.), cât şi de legislaţia şcolară. Sunt analizate principalele tendinţe de evoluţie a gândirii pedagogice interbelice, aflate în concordanţă cu evoluţiile europene şi mondiale dar şi cu exigenţele legate de dezvoltarea învăţământului românesc. Considerăm că informaţiile acumulate, prelucrate, interpretate şi sintetizate de autoare, pot ajuta la studiul istoriei pedagogiei în facultăţile şi colegiile de specialitate. Capitolul al VII-lea se ocupă de lansarea unor legi sau proiecte de legi orientate în direcţia reformării învăţământului românesc. În acest cadru sunt evidenţiate fundamentele pedagogice ale unor concepţii despre reformă sau ale unor legi sau iniţiative de legi cu realizări sau intenţii inovatoare. Printre ideile pedagogice importante, sesizate de autoare, amintim contribuţiile aduse de pedagogii care au îndeplinit funcţii de miniştri la: a) proiectarea unei reforme; b) conducerea şcolii; c) îmbunătăţirea activităţii de formare a cadrelor didactice; d) elaborarea unor principii de politică a educaţiei; e) valorificarea specificului naţional, regional şi local; f) realizarea funcţiei pedagogice a culturii naţionale şi universale. Capitolul al VIII-lea analizează „ideile pedagogice inovatoare reflectate în unele legi ale învăţământului promovate în perioada interbelică”. Este cercetată măsura în care legile acestei perioade s-au bazat în mod direct şi indirect pe teorii şi concepţii pedagogice afirmate în societatea românească interbelică, prezentate de autoare în capitolul anterior. În analiza textelor de legi este valorificată metodologia de cercetare istorică propusă şi argumentată cu rigurozitate ştiinţifică în partea I a lucrării.
Concluziile generale ale cărţii au caracter de rezumat, oferind în acelaşi timp deschiderea necesară pentru valorificarea informaţiilor acumulate, adresate nu numai specialiştilor din domeniul ştiinţelor pedagogice, ci şi diferiţilor agenţi şi factori de politică a educaţiei angajaţi (în prezent şi în viitor) într-o reformă globală şi profundă a învăţământului.

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review
Created in 0.1779 sec